Mari fotbalisti... [ce nu se mai afla ina ctivitate la finele lui 2008]

Talent, floricele, spectacol de vis si trofee. Oare doar la atat se reduce fotbalul? Cand privim la palmaresul unui fotbalist putem spunce cu certitudine, da! Iata de ce, EI au fost si vor ramane MARI pe vecie:

ZINEDINE ZIDANE
In 109 de meciuri (31 de goluri) la "nationala" Frantei, el a participat la 6 turnee finale (1996, 1998, 2000, 2002, 2004, 2006), devenind:
- campion mondial in 1998 si vicecampion mondial in 2006;
- campion european in 2000;
Pe langa acestea, se poate lauda ca a marcat atat in finala din 1998, cat si in cea din 2006. La Cupa Mondiala din 2002, a jucat un singur meci. 0-2 cu Danemarca, si a fost... omul meciului. La Euro 2004 a intors in doar 2 minute soarta emciului cu Anglia, inscriind in final doua goluri, care au intors rezultatul de la 0-1 la 2-1.
La nivel de club, se poate lauda cu cu 732 de meciuri jucate (118 in cupele europene), in care a punctat de 144 de ori (18 goluri in cupele europene). A jucat cate 5 ani la cele mai mari cluburi ale Italiei, respectiv Spaniei: Juventus Torino si Real Madrid, timp in care a castigat:
- campionatul italian (1997 si 1998) si campionatul spaniol (2003);
- Supercupa Italiei (1997) si Supercupa Spaniei (2001 si 2003);
- Liga Campionilor (2002);
- Supercupa Europei (1996, 2002);
- Cupa Intercontinentala (1996, 2002).
Pe langa aceste trofee, a mai jucat si finala Cupei UEFA, in 1995, cand apara culorile lui Bordeaux.
La nivel de trofee individuale se poate mandri, printre altele, cu:
- Balonul de Aur (1998);
- cel mai bun jucator al anului in ancheta FIFA (1998, 2000, 2003);
- fotbalistul francez al anului (1998, 2002);
- cel mai bun mijlocas din Champions League (1998);
- fotbalistul anului in Serie A (2001);
- cel mai bun fotbalist de la Cupa Mondiala din 2006.
Cam aceasta este cariera lui Zizou. 841 de meciuri jucate, 175 de goluri marcate si peste 20 de trofee importante. Uluitor!


PELE
La "nationala" Braziliei a jucat 92 de meciuri, inscriind un numar uluitor de goluri: 77. In acest interval de timp, a castigat numeroase trofee, printre care amintim ce este mai important:
- Campionatul Mondial (1958, 1962 si 1970);
Desi el a castigat si alte turnee cu Brazilia, niciunul nu este marcat de o importanta majora in ziua de azi, dar la fel ca si in cazul lui Zidane, Pele a jucat doua finale de Cupa Mondiala, inscriind de fiecare data.
La nivel de club el s-a remarcat la Santos, desi a jucat si la Cosmos New York pentru doi ani, in finalul carierei, inscriind 31 de goluri in 56 de meciuri. La echipa din regiunea Sao Paolo insa, el a activat nu mai putin de 18 sezoane, timp in care a izbutit performanta ca in 412 meciuri sa marcheze 470 de goluri! A si castigat cateva trofee importante, precum:
- Campionatul statului Sao Paolo (1958, 1960, 1961, 1962, 1964, 1965, 1967, 1968, 1969 si 1973);
- Copa Libertadores (1962 si 1963);
- Cupa Intercontinentala (1962 si 1963).
Pentru ca nu a evoluat in Europa si pentru ca pe vremea sa, distinctiile erau altele, acesta se poate lauda cu trofee individuale de mare prestigiu:
- Atletul secolului, titulatura acordata pe rand de: L'equipe (1981), Comitetul Olimpic International (1999) si Agentia de Presa Reuters (1999);
- Cel mai bun fotbalist sud-american din istorie in ancheta IFFHS (1999);
- Cel mai bun fotbalist din toate timpurile in ancheta IFFHS (1999);
- Jucatorul Secolului in viziunea FIFA, la egalitate cu Maradona (2000).
Pe langa aceste trofee, Pele a mai obtinut multe altele, fiind cu cele 32 de distinctii cel mai premiat fotbalist, alaturi de Vitor Baia. Desi oficial brazilianul a jucat 1319 si a inscris 1228 de goluri, in realitate se spune ca ar fi jucat de fapt 1363 si a inscris 1281, numar acceptat de UEFA ca fiind cel mai mare numar de goluri inscris de un fotbalist in istorie.


JOHAN CRUYFF
Tricoul "nationalei" nu l-a imbracat decat de 48 de ori, timp in care a inscris 33 de goluri. Performantele le-a scapat printre degete cu aceasta echipa, fiindca singurele realizari sunt titlurile de vicecampion mondial in 1974 si 1978.
Marele realizari ale lui sunt legate de doua echipe: Ajax Amsterdam si FC Barcelona, unde atat ca jucator, cat si ca antrenor a cucerit numeroase trofee, dupa cum urmeaza:
- campion al Olandei (1966, 1967, 1968, 1970, 1972, 1973, 1982, 1983) - toate ca jucator - si campion al Spaniei (1974, 1991, 1992, 1993, 1994) - primul ca jucator, si urmatoarele ca antrenor. Pe langa aceste titluri el a mai fost odata campion in Olanda cu Feyenoord Rotterdam, in 1984;
- Cupa Olandei (1967, 1970, 1971, 1972, 1983, 1986, 1987); ultimele doua din postura de antrenor si Cupa Spaniei (1978 si 1990), cate una ca jucator si ca antrenor. La fel ca si in cazul campionatului, el a cucerit pe vremea cand a jucat la Feyenoord si o Cupa, completand astfel un event in 1984;
- Cupa Campionilor Europeni (1971, 1972 si 1973), ca jucator cu Ajax si cu Barcelona din postura de manager (1992);
- Supercupa Europei (1972, 1973), ca jucator, cu Ajax si in 1992 cu Barcelona, ca antrenor;
- Cupa Intercontinentala (1972);
- Cupa Cupelor (1987 - Ajax, 1989 - Barcelona); ambele ca antrenor.
Pe langa aceste distinctii, cariera sa de fotbalist s-a desfasurat in 711 meciuri oficiale (88 in cupele europene), timp in care a marcat 404 goluri (37 in cupele europene), iar cea de antrenor s-a intins de-a lugul a zece ani, antrenand, doar doua echipe: 1986-1996. Ca fotbalist a evoluat o perioada si in SUA.
La nivel de trofee individuale, el a fost declarat fotbalistul olandez si european al secolului XX, dar a si obtinut de trei ori Balonul de Aur: 1971, 1973 si 1974.


DIEGO ARMANDO MARADONA
Un mare talent, dar un temperament dificil, argentinianul a izbutit sa scrie o pagina importanta in istoria fotbalului. In 91 de meciuri la echipa nationala, a inscris 34 de goluri, si mai important a izbutit castigarea Campionatului Mondial din 1986, turneu la care a fost cel mai bun fotbalist. De asemenea, in 1990 a fost vicecampion mondial.
Cand vine vorba despre cariera de la echipele de club, cariera lui se confunda cu trei echipe: Boca Juniors, Barcelona si Napoli, desi a mai jucat si la Argentinos Juniors, Newell's Old Boys si FC Sevilla. La aceste cluburi, el a obtinut urmatoarele performante:
- campion al Argentinei (1981) si al Italiei (1987 si 1990);
- Cupa Spaniei (1983) si a Italiei (1987);
- Supercupa Spaniei (1983) si a Italiei (1990);
- Cupa UEFA, cu Napoli (1989).
In total, el a jucat 240 de meciuri in Argentina, punctand de 150 de ori, in timp ce in Europa a bifat 348 de jocuri (32 in Cupele Europene) si a marcat 157 de goluri (13 in Cupele Europene).
Ca trofee individuale, El Pibe D'Oro a primit distinctii prestigioase, precum:
- golgheter al Argentinei (1979, 1980, 1981) si al Italiei (1988);
- fotbalistul argentinean al anului (1979, 1980, 1981, 1986);
- fotbalistul sud-american al anului, in ancheta El Mundo, din Caracas (1979, 1986, 1989, 1990, 1992);
- cel mai bun fotbalist de la Cupa Mondiala din 1986;
- cel mai bun fotbalist din lume (1987);
- Balonul de Aur pentru intreaga cariera (1996);
- cel mai bun fotbalist al secolului, in viziunea suporterilor (2000);
- cel mai frumos gol de la o Cupa Mondiala (al doilea gol din meciul din semifinala cu Anglia in 1986).
Vazut de multi drept mai bun decat Pele, Cruyff, Zidane sau Platini, Diego, ramane cu siguranta una dintre figurile marcante ale sportului rege, prin prisma trofeelor pe care le-a dobandit de-a lungul timpului, datorita evolutiilor sale extraordinare.


MICHAEL PLATINI
Alaturi de Zidane sunt cu siguranta cei mai mari fotbalisti francezi din istorie, dar epocile diferite in care acestia au evoluat pe gazon, face ca o comparatie intre ei sa fie irelevanta, asa ca dupa ce am vorbit despre primul, acum este randul sa discutam putin despre vedeta anilor '80, care a imbracat de 72 de ori tricoul primei reprezentative, pentru care a marcat 41 de goluri, dar a si devenit odata Campion European, iar in 1986 a fost al treilea cu echipa la Cupa Mondiala.
La nivel de club, francezul a imbracat echipamentul a doar 3 echipe: Nancy, Saint Etienne si varful carierei: Juventus Torino. La toate cele trei echipe el a cucerit trofee. La Nancy a jucat cel mai mult, inclusiv un sezon in Liga a IIa. In cele 10 sezoane jucate in Franta, el a jucat in total 358 meciuri, marcand 208 goluri. In Cupele Europene are 52 de jocuri si 28 de goluri, dar marea majoritate s-au consumat in tricoul lui Juventus, echipa pentru care a mai jucat 186 de partide, punctand de 84 de ori. Trofeele cu care s-a incoronat la echipele de club, sunt:
- campion al Frantei (1981, cu Saint Etienne) si al Italiei (1984 si 1986);
- Cupa Frantei (1978, cu Nancy) si a Italiei (1983);
- campion al Europei (1985) si vicecampion (1983);
- Cupa Cupelor (1984);
- Supercupa Europei (1984);
- Cupa Intercontinentala (1985).
Este de mentionat ca toate performantele continentale s-au petrecut pe vremea cat a jucat la Juventus, perioada in care a castigat si cele mai multe dintre trofeele individuale de mare importanta:
- Balonul de Aur (1983, 1984, 1985);
- cel mai bun fotbalist european (1983, 1984, 1985);
- cel mai bun fotbalist din lume (1984, 1985);
- golgheter in Italia (1983, 1984, 1985);
- golgheter la Euro 1984.
Cu o multitudine de titluri prestigioase, Platini ramane o figura emblematica a fotbalului mondial.


EUSEBIO
Este la fel ca si Zidane, african la origini, dar nu din zona Maghrebului, ci din indepartatul Mozambic. Totusi el a evoluat in 64 de meciuri pentru nationala Portugaliei, perforand portile adversarilor de 41 de ori. Desi la prima reprezentatiu a avut performante notabile, putandu-se lauda doar cu locul III la Mondialele din 1966, la nivel de club a facut cariera la Benfica. Pe langa doua titluri exotice castigate, in Mozambic si SUA, iata lista celorlalte trofee:
- campion al Portugaliei (1961, 1963, 1964, 1965, 1967, 1968, 1969, 1971, 1972, 1973, 1975);
- Cupa Portugaliei (1962, 1964, 1969, 1970, 1972);
- Cupa Campionilor Europeni (1962).
Pe langa distinctiile obtinute cu clubul din Lisabona, el a dobandit si numeroase trofee individuale, printre care amintim:
- Balonul de Aur (1965);
- cel mai bun fotbalist in lume (1965);
- golgheter al Cupei Campionilor Europeni (1965, 1966, 1968);
- golgheterul Cupei Mondiale (1966);
- golgheterul Portugaliei (1964, 1965, 1966, 1967, 1968, 1970, 1973);
- Gheata de Aur (1968, 1973).
Pe langa aceste medalii, Eusebio se mai poate lauda si cu cifre impresionante, la clubul la care si-a consumat aproape intreaga cariera, Benfica: 301 meciuri si 317 goluri. Si asta numai in prima liga portugheza...


FRANZ BECKENBAUER
Este primul fotbalist dintre cei prezentati, care are o postura pur defensiva, dar care in ciuda acestui aspect, a izbutit sa devina cunoscut drept unul dintre cei mai mari oameni de fotbal din istoria Germaniei, intrucat a castigat titlul mondial cu echipa reprezentativa, atat ca jucator cat si ca antrenor. Concret, iata performantale sale la "nationala":
Jucatorul:
- 103 meciuri si 14 goluri;
- campion mondial in 1974 si vicecampion mondial in 1966;
- campion european in 1972 si vicecampion european in 1976.
Antrenorul:
- campion mondial in 1990 si vicecampion mondial in 1986.
La fel ca si Cruyff, neamtul a avut succes la nivel de club atat ca fotbalist, cat si ca antrenor, iar numele echipei la care a facut istorie este Bayern Munchen. Mai intai din postura de "libero", pozitie pe care a jucat el, a obtinut urmatoarele distinctii:
- campion al Germaniei (1969, 1972, 1973, 1974 si 1982 - cu Hamburg, ultimul) si al SUA (1977, 1978, 1980 - Cosmos New York);
- Cupa Germaniei (1966, 1967, 1969, 1971);
- Cupa Campionilor Europeni (1974, 1975, 1976);
- Cupa Intercontinentala (1976);
- Cupa Cupelor(1967).
A imbratsiat apoi cariera de antrenor, iar dupa ce a facut performanta la "nationala" a izbutit sa castige si cu cea mai titrata echipa din Munchen, in 1994 si Cupa UEFA, in 1996.
Izbanzile sale profesionale, au fost raspandite si la nivel individual, avand timp sa stranga numeroase trofee in cele peste 400 de meciuri jucate la Bayern (70 in Europa):
- Balonul de Aur (1972, 1976);
- cel mai bun fotbalist de la Cupa Mondiala din 1974;
- fotbalistul german al anului (1966, 1968, 1974, 1976).
Si asta nu e totul. Desi libero, Bekenbauer a inscris de-a lungul carierei peste 80 de goluri!


FERENC PUSKAS
Cel mai mare fotbalist maghiar din toate timpurile si probabil cel mai talentat din istoria Europei de Est, fostul atacant al lui Real Madrid, a facut istorie atat in Ungaria, cat si in Spania. Pentru reprezentativa tarii vecine, el a strans 84 de partide si a punctat de 82 de ori, izbutind sa castige un titlu Olimpic in 1952 si sa devina vicecampion mondial in 1954. Pe langa aceasta, el a mai evoluat de 4 ori si pentru echipa... Spaniei, dar nu a mai dat niciun gol...
La nivel de club, prima parte a carierei si-a petrecut-o la autohtona Kispest - Honved Budapesta. Aici a devenit:
- campion al Ungariei (1949, 1950, 1952, 1954, 1955);
- pe langa titluri, el a strans in tot acest timp 341 de partide, inscriind 352 de goluri.
A trecut apoi la Real Madrid, unde a petrecut cea mai glorioasa parte a carierei sale:
- a jucat in 182 de meciuri si a marcat 157 de goluri (doar in prima liga spaniola);
- Campionatul Spaniei (1961, 1962, 1963, 1964, 1965);
- Cupa Spaniei (1959, 1960, 1966);
- Cupa Campionilor Europeni (1959, 1960, 1966);
- Cupa Intercontinentala (1960).
Sunt suficiente realizari, pentru a atrage de la sine o serie de trofee individuale foarte importante, dintre care amintim:
- golgheterul Campionatului European (1960, 1964);
- titlul de cel mai bun fotbalist european al secolului;
- titlul de cel mai bun marcator maghiar al secolului;
- titlul de cel mai bun fotbalist ungur al secolului;
- golgheter al Ungariei (1948, 1949, 1950, 1953);
- cel mai bun fotbalist din lume (1952, 1953).
Atatea cupe si medalii si totusi lipseste balonul de aur... L-a pierdut la limita in 1960 in fata spaniolului Luis Suarez...
El a icnercat si experienta de antrenorat, izbutind sa pregateasca un numar mare de echipe, printre care si nume sonore: Alaves, Murcia, Panathinaikos, Colo-Colo, AEK, Cerro Porteno, sau nationalele Arabiei Saudite si Ungariei. Performante notabile nu a obtinut decat la PAO: doua titluri ale Greciei (1971, 1972) si o finala a Cupei Campionilor Europeni (1971).


ALFREDO DI STEFANO
Argentinianul este un caz aparte in istorie, intrucat a imbracat tricoul a trei echipe nationale: Argentina - de 6 ori (6 goluri), Columbia - de 4 ori (niciun gol) si Spania, tara care i-a adus cele mai multe satisfactii, de 31 de ori (23 de goluri). In ciuda acestui aspect, la nivelul despre care discutam, el a reusit sa castige doar un trofeu: Copa America cu Argentina, in 1947.
La nivel de club insa, totul este diferit. Bornele principale ale carierei sunt legate de River Plate, Milionarios Bogota si Real Madrid. A disputat de-a lungul timpului peste 600 de partide (60 in Cupele Europene), marcand in jur de 450 de goluri (50 in Cupele Europene), dar a si dobandit titluri, precum:
- campion al Argentinei (1945, 1947), campion al Columbiei (1949, 1951, 1952, 1953), campion al Spaniei (1954, 1955, 1957, 1958, 1961, 1962, 1963, 1964);
- Cupa Columbiei (1953), Cupa Spaniei (1962);
- Cupa Campionilor Europeni (1956, 1957, 1958, 1959, 1960);
- Cupa Intercontinentala (1960).
De cinci ori campion european. Uluitor. Acest aspect a atras de la sine o serie de onoruri, pe care le enumeram mai jos:
- Balonul de Aur (1957, 1959);
- fotbalistul sud american al anului (1947);
- golgheter al Americii de Sud (1947, 1951);
- golgheter al Argentinei (1947);
- cel mai bun fotbalist al Copei America (1947);
- golgheter al Columbiei (1951, 1952);
- cel mai bun fotbalist din America de Sud (1952);
- cel mai bun fotbalist din lume (1956, 1957, 1959);
- golgheterul Cupei Campionilor Europeni (1958, 1962).
Trofee de prestigiu, care au incununat jocul unui mare atacant. Ca antrenor el si-a icnercat norocul pe la cluburi mari, precum: Boca Juniors, Valencia, Sporting Lisabona, Boca Juniors sau Real Madrid. Numele sau l-a recomandat intotdeauna.


GERD MULLER
Cunoscuti pentru fotbalul rigid si pragmatic pe care-l practica, nemtii au avut de-a lungul anilor cativa atacanti fenomenali. Cel mai mare dintre ei a fost poate, cel despre care vom vorbi acum. Este poate cel mai prolific "bomber" din istoria echipelor nationale, fiindca in doar 62 de selectii, a punctat de 68 de ori! Trofeele sale aproape coincid cu cele ale lui Bekenbauer, avand in vedere perioadele similare in care cei doi au jucat atat la "nationala", cat si la Bayern. Ca antrenor insa, Gerd Muller nu a avut nicio performanta...
La echipa nationala:
- campion mondial in 1974;
- campion european in 1972.
La nivel de echipe de club el a jucat doar la Munchen si la o echipa din SUA, asemeni marilor fotbalisti ai vremii precum Cruyff, Pele sau Eusebio. La Bayern insa a avut cele mai mari performante:
- 589 meciuri (74 meciuri) si 542 goluri (66 in Cupele Europene);
- campion al Germaniei (1969, 1972, 1973, 1974);
- Cupa Germaniei (1966, 1967, 1969, 1971);
- Cupa Campionilor Europeni (1974, 1975, 1976);
- Cupa Intercontinentala (1976);
- Cupa Cupelor(1967).
El a reusit sa adune numeroase trofee individuale, dintre care cele mai multe datorita instinctului sau de golgheter:
- Balonul de Aur (1970);
- golgheter al Germaniei (1967, 1969, 1970, 1972, 1973, 1974, 1978);
- Gheata de Aur (1970, 1972);
- golgheterul Cupei Mondiale din 1970;
- golgheterul Europenelor din 1972;
- golgheterul Cupelor Europene (1973, 1974, 1975, 1977);
- fotbalistul german al anului (1967, 1969);
- cel mai bun fotbalist in 40 de ani de Bundessliga (1963-2003).
De aceea face parte din varful istoriei sportului-rege.


HRISTO STOICHKOV
Este cel mai mare fotbalist bulgar din istorie, facand istorie atat la echipa nationala, cat si la cluburile pe unde a evoluat. Pentru prima reprezentativa a avut evolutii exceptionale, culminand cu semifinala de la Cupa Mondiala din 1994. A ascultat de 83 imnul primei reprezentative, intre 1986 si 1999, perioada in care a marcat 37 de goluri.
Fara a lua vreun trofeu cu echipa tarii, el a avut mai mult succes la nivel de club, bornele principale ale carierei sale numindu-se CSKA Sofia, FC Barcelona si AC Parma. Pe langa alte experiente exotice prin Golful Persic, Japonia sau SUA, el a evoluat la nivelul ligilor si cupelor nationale de 355 de ori, inscriind 174 de goluri, dar s-a si incoronat cu laurii unor prestigioase intreceri:
- campion al Bulgariei (1987, 1989, 1990), campion al Spaniei (1991, 1992, 1993, 1994, 1998);
- Cupa Bulgariei (1985, 1987, 1988, 1989) si Cupa Spaniei (1997);
- Supercupa Bulgariei (1989) si a Spaniei (1992, 1993, 1995, 1996);
- Cupa Campionilor Europeni (1992);
- Cupa Cupelor (1997), Cupa Cupelor in Asia (1998);
- Supercupa Europei (1992, 1997).
Ca si distinctii personale, el se poate lauda cu:
- Balonul de Aur (1984);
- golgheter al Bulgariei (1989, 1990);
- Gheata de Aur (1989);
- Gheata de Aur a Cupei Mondiale din 1994;
- Golgheter al Cupei Cupelor in 1989.
Cateva motive pentru care este unul dintre cei mai mari fotbalisti ai Europei de est...


GHEORGHE HAGI
Cel mai mare fotbalist rooman din toate timpurile, el a fost in permanenta intr-o concurenta indirecta cu vedeta bulgarilor, mai sus amintita. Desi a strans cel putin la fel de multe trofee, lui Hagi ii lipsesc Balonul de Aur si o performanta colosala la un turneu final... Chiar si asa, el a evoluat de 124 ori pentru "nationala" (inclusiv la 6 turnee finale), inscriind 35 de goluri. Memorabil ramane CM 1994, din SUA, cand a fost unul dintre cei mai buni jucatori ai competitiei.
Cand vine vorba de cluburi, el a imbracat numeroase tricouri, dizbutind sa castige trofee aproape peste tot:
- campion al Romaniei (1987, 1988, 1989), al Turciei (1997, 1998, 1999, 2000);
- Cupa Romaniei (1987, 1988, 1989), Cupa Turciei (1999, 2000);
- Supercupa Spaniei (1990 - Real Madrid, 1994 - FC Barcelona);
- Cupa UEFA (2000);
- Supercupa Europei (1989 - Steaua, 2000 - Galatasaray).
Pe langa aceste cluburi, el a mai jucat la Farul, Sportul Studentesc si Brescia. A castigat si multe titluri indviduale, printre care:
- fotbalistul roman al anului (1985, 1987, 1993, 1994, 1997, 1999, 2000);
- fotbalistul european al secolului in viziunea IFFHS;
- golgheter al Romaniei (1985, 1986);
- golgheter al Cupei Romaniei (1985, 1986);
- golgheterul Cupei Campionilor (1988);
- marcatorul unuia dintre cele mai frumoase goluri din istoria Cupei Mondiale (3-1 cu Columbia in 1994);
- considerat cel mai bun fotbalist strain care a evoluat vreodata in campionatul Turciei.
Acestea sunt dovezile, celor care inca mai contesta faptul ca Hagi este cel mai mare fotbalist roman care a existat pana acum.


LEV JACIN
Unul dintre cei mai mari portari din istorie, rusul se poate lauda cu o serie de performante, printre care cu un dublu titlu olimpic in 1956: cu echipa de fotbal a URSS si cu echipa de... hochei pe gheata a Uniunii Sovietice. Pentru "nationala" de soccer a evoluat de 74 de ori, devenind in acest timp, odata campion european (1960) si odata vicecampion european (1964).
O singura echipa de club la avut pe rus in poarta: Dinamo Moscova si asta s-a intamplat timp de 20 de ani. In acest rastimp, el a aparat de 326 de ori in campionatul sovietic, dar statisticile ridica numarul de meciuri pe care le-a jucat la 812. In toate acestea se spune ca a aparat peste 150 de penaltyuri! O performanta notabila, dublata de cateva trofee cucerite:
- campionatul URSS (1954, 1955, 1957, 159, 1963);
- Cupa URSS (1953, 1967, 1970).
Evolutiile sale ca portar, au atras de la sine si distinctii, precum:
- Balonul de Aur (1963);
- cel mai bun portar din URSS (1960, 1963, 1966);
- portarul secolului in viziunea FIFA (2000).
In continuare este considerat cel mai bun portar din istoria fotbalului.


MARCO VAN BASTEN
Poate cel mai mare varf olandez din istorie, el si-a incheiat cariera prematur, datorita unei grave accidentari la glezna, din pricina careia n-a mai putut ajunge vreodata la forma care-l consacrase. Chiar si asa, el a avut timp sa stranga 58 de meciuri si 24 de goluri la echipa Olandei. Ultima selectie a fost la 28 de ani... A avut timp in aceasta perioada sa obtina titlul de campion european, in 1988. Microbistii vremii rememoreaza cu siguranta si astazi superbul gol inscris in finala cu URSS!
La doua cluburi a evoluat el in intreaga sa cariera: Ajax Amsterdam si AC Milan, cluburi la care a obtinut numeroase distinctii odata cu trecerea anilor:
- campion al Olandei (1982, 1983, 1985) si al Italiei (1988, 1992, 1993);
- Cupa Olandei (1983, 1986, 1987);
- Supercupa Italiei (1988, 1992, 1993);
- Cupa Campionilor Europeni (1989, 1990);
- Supercupa Europei (1989, 1990);
- Cupa Intercontinentala (1989, 1990);
- Cupa Cupelor (1987).
Desi a spus "adio" fotbalului de performanta la doar 29 de ani, acesta a izbutit sa stranga la cele doua cluburi 370 de meciuri oficiale (44 in Cupele Europene) si 277 de goluri (31 in Cupele Europene), dar si o alta serie de trofee de mare prestigiu:
- Balonul de Aur (1988, 1989, 1992);
- cel mai bun fotbalist din lume (1988, 1989, 1990, 1992);
- cel mai bun fotbalist european al anului (1988, 1989, 1990, 1992);
- golgheter al Campionatului European in 1988 (5 goluri);
- fotbalistul olandez al anului (1985);
- Gheata de Aur (1986);
- golgheterul Cupei Campionilor Europeni (1989);
- golgheterul Olandei (1984, 1985, 1986, 1987) si al Italiei (1990, 1992).
O lista colosala de trofee, care poate fi in curand completata si de performante ca antrenor. Pana atunci, nu ne ramane altceva decat sa-l recunaostem drept unul dintre marii fotbalisti ai Europei.


ROMARIO
Un amre nume al fotbalului brazilian, el si-a incheiat cariera de jucator activ, abia la finele lui 2008, desi la acest monet el avea 42 de ani! A fost un foarte prolific atacant, care se poate mandri ca in 85 de meciuri la "nationala" cariocas a punctat de 71 de ori, o medie asemanatoare cu cea a celebrului Pele. Pe langa aceste cifre, varful sud-american se poate lauda si cu o serie de distinctii precum:
- campion mondial in 1994;
- castigator al Copei America (1989, 1997);
- castigator al Cupei Confederatiilor (1997).
Trofee importante, dobandite cu echipa Braziliei, dar care nu au cum sa compenseze ghinionul care l-a impiedicat sa fie prezent la doua cupe mondiale, in 1998 si 2002... La nivel de club, numeroasele contracte pe care le-a avut, au facut posibila castigarea de trofee, cu multe echipe. Iata cele mai insemnate:
- campionatul statului Rio de Janeiro (1987 si 1988 cu Vasco da Gama; 1996 si 1999 cu Flamengo);
- campion al Olandei (1989, 1991, 1992, cu PSV Eindhoven) si al Spaniei (1993, 1994, cu FC Barcelona);
- Cupa Olandei (1989, 1990, 1991);
- Supercupa Olandei (1992);
- castigator al turneului Rio - Sao Paolo (1999, cu Flamengo).
Instinctul de golgheter i-a mai adus si alte premii:
- golgheter al statului Rio de Janeiro (1986, 1987, 1996, 1997, 1998, 1999, 2000);
- golgheter al jocurilor olimpice (1988);
- golgheter al Olandei (1989, 1990, 1991, 1992) si al Spaniei (1994);
- golgheter al Cupei Campionilor Europeni (1990, 1993);
- cel mai bun fotbalist sud-american din Spania (1994);
- cel mai bun fotbalist al Cupei Mondiale din 1994;
- cel mai bun fotbalist din lume, in viziunea FIFA (1994);
- golgheter al Cupei Confederatiilor (1997);
- golgheter al turneului Rio - Sao Paolo (1997, 2000);
- cel mai bun fotbalist al Cupei Intercontinentale (2000);
- cel mai bun fotbalist sud-american al anului (2000);
- golgheter al Braziliei (2001, 2005).
Un palmares interminabil al unui urias fotbalist, umbrit insa de necucerirea Balonului de Aur. Amirabil ramane si efortul sau de a marca 1000 de goluri in cariera. A dat 1002, in putin peste 1200 goluri...


GORDON BANKS
Cel mai mare portar britanic din toate timpurile, acesta a debutat la doar 26 de ani in nationala Albionului, neizbutind sa apere decat 9 ani (73 de partide), intrucat in 1972, un accident de masina a dus la pierderea vederii la ochiul drept. In ciuda acestui nefericit incident si a unei cariere internationale relativ restranse ca durata, el a reusit sa devina campion mondial in 1966 cu Anglia.
Este poate unul dintre putinii mari fotbalisti ai lumii care nu se poate lauda cu titluri individuale sau cu echipa de club. Desi a jucat in peste 500 de meciuri in campionatul englez, cele mai sonore nume ale carierei sunt Leicester City si Stoke City, cluburi cu un palmares mult prea subtire pentru marele Banks...
Totusi, el a ramas in istoria soccerului prin interventia de la Cupa Mondiala din 1970, la lovitura de cap a lui Pele. Acea parada este considerata si astazi cea mai frumoasa din istoria sportului rege... Nu degeaba este considerat al doilea mare goalkeeper din istoria fotbalului dupa Lev Jacin, dar inaintea altor nume mari precum Zoff sau Schmeichel.


ROBERTO BAGGIO
Varf retras de meserie, "Il Codinho" a fost una dintre figurile marcante ale fotbalului italian, jucand de 56 de ori pentru "nationala", rastimp in care a dat 27 de goluri. A participat cu reprezentativa la trei campionate mondiale (1990, 1994 si 1998), reusind sa se incoroneze cu titlul de vicecampion, in 1994. Totusi acest turneu final este de trista amintire, fiindca el a ratat lovitura de departajare decisiva din finala cu Brazilia.
Este printre putinii jucatori ce se pot lauda ca au imbracat tricoul celor trei forte ale fotbalului italian: Juventus, Milan si Inter. La prima avand cea mai prolifica perioada. Pe langa acestea, el a mai avoluat si la alte echipe de Serie A, precum: Fiorentina, Bologna si Brescia, strangand in cariera sa, peste 550 de meciuri in Campionatul si Cupa Italiei si peste 250 de goluri marcate, iar in Cupele Europene 61 de jocuri si 31 de "boabe".
La nivel de trofee, in vitrina sa a strans:
- campion al Italiei (1995 cu Juventus si 1996 cu AC Milan);
- Cupa Italiei (1995, cu Juventus);
- Supercupa Italiei (1995, cu Juventus);
- Cupa UEFA (1993, cu Juventus).
...pe langa acestea se mai poate mandri si cu:
- Balonul de Aur (1993);
- golgheterul Cupei Cupelor (1991);
- cel mai bun fotbalist din lume (1993);
- face parte din cel mai bun "11" din istoria Italiei, al lui Juventus si al Bresciei;
- a inscris 9 goluri la Cupa Mondiala;
- detine recordul in Italia de penaltyuri transformate (76, din 91).
Fara a avea palmaresul la fel de bogat precum alti jucatori, Baggio ramane prin realizarile sale un mare fenomen al fotbalului italian, european si mondial.


RUUD GULLIT
Un alt nume mare al fotbalului batav. Cel mai bun fotbalist de culoare din istoria Olandei, este la origine surinamez, dar a venit de mic in Tara Lalelelor. Ulterior a facut cariera, imbracand de 66 tricoul reprezentativei, pentru care a si marcat 17 goluri.
Cel mai important trofeu cucerit cu "nationala" este cel al Campionatului European din 1988. Putin, insa palmaresul sau este completat de treofeele castigate la echipele de club si la nivel individual.
A activat la nume importante ale fotbalului, precum Feyenoord, PSV, Milan, Sampdoria sau Chelsea. Realizarile sale la bilantul de final: peste 500 de meciuri oficiale (30 in Europa) si peste 200 de goluri (8 in Cupele Europene), dar si numeroase distinctii:
- campion al Olandei (1984 - Feyenoord, 1986, 1987 - PSV), campion al Italiei (1988, 1992, 1993 - Milan);
- Cupa Olandei (1984), Cupa Italiei (1994 - Sampdoria), Cupa Angliei (1997, ca antrenor-jucator);
- Supercupa Italiei (1988, 1992, 1994 - AC Milan);
- Cupa Campionilor Europeni (1989, 1990);
- Supercupa Europei (1989, 1990);
- Cupa Intercontinentala (1989, 1990).
Pe langa acestea el a mai fost fost desemnat si:
- fotbalistul olandez al anului (1984, 1986, 1987);
- cel mai bun fotbalist din lume (1987);
- este de remarcat, ca perioada in care a jucat a coincis cu cea a conationalului sau, Marco Van Basten, drept pentru care, acesta i-a luat mereu fata, in special in cursa pentru Balonul de Aur, top in care a ocupat de doua ori pozitia a doua...
Iata astfel ca dupa fotbalisti cu origini prin Mozambic sau Algeria, un nume care si-a castigat respectul si faima in fotbal, provine din Surinam.


DINO ZOFF
Un alt mare portar al istoriei fobalului, italianul a facut istorie mai ales cu "nationala" tarii sale, sub tricoul careia a aparat de 112 ori. Interesant este faptul ca a debutat abia la 26 de ani (!), dar s-a retras la 41... In tot acest timp a fost odata campion european (1968) si odata campion mondial (1982).
La nivel de club, el a aparat la Udinese, Mantova, Napoli si Juventus. In total 570 de meciuri in Serie A. Trofee a cucerit numai cu Juventus Torino:
- Campionatul Italiei (1973, 1975, 1977, 1978, 1981, 1982);
- Cupa Italiei (1979, 1983);
- Cupa UEFA (1977).
Fara a cuceri trofee importante individuale, el se poate lauda totusi cuc ateva performante:
- al treilea portar ca valoare ai secolului XX;
- cel mai batran portar castigator al unei Cupe Mondiale (1982);
- singurul portar alaturi de Giampiero Combi (1934) care a fost capitan intr-o finala mondiala;
- votat in 2003, drept cel mai bun fotbalist italian al ultimilor 50 de ani.
Si-a incercat si cariera de antrenor, unde a avut cateva succese, cel mai important fiind titlul de vicecampion european obtinut cu "nationala" in 2000, dar in palmaresul sau se mai regasesc si o cupa a Italiei si o Cupa UEFA (ambele obtinute cu Juventus in 1990).


FERNANDO HIERRO
Pentru ca fotbalul spaniol, nu s-a evidentiat in secolul trecut prin individualitati locale, ci mai mult prin forta grupului, singurul reprezentant al ibericilor demn sa intre in acest top este fostul madrilean. Cariera sa internationala a inceput in 1989, timp in care fostul libero, a bifat 89 de meciuri la "nationala". Ceea ce este interesant, este faptul ca, in ciuda faptului ca cel mai avansat post pe care a jucat in mod obisnuit a fost acela de mijlocas la inchidere, el a inscris pentru reprezentativa nu mai putin de 29 de goluri! La capitolul trofee, situatia este una neplacuta, intrucat la toate cele sase turnee finale la care a participat, Spania nu a trecut niciodata mai sus de sferturi...
Cand vine vorba despre echipe de club, cariera sa se confunda cu o singura echipa: Real Madrid. El a jucat aici 14 sezoane, sau altfel spus 439 meciuri in La Liga, punctand de 101 ori (ca jucator defensiv!) si 68 de meciuri in Champions' League.
La capitolul titluri castigate el se poate mandri, cu:
- Campionatul Spaniei (1990, 1995, 1997, 2001, 2003);
- Cupa Spaniei (1993);
- Supercupa Spaniei (1990, 1993, 1997, 2001);
- Liga Campionilor (1998, 2000, 2002);
- Supercupa Europei (2002);
- Cupa Intercontinentala (1998, 2002).
O carte de vizita suficient de impresionanta pentru a fi trecut in galeria marilor fotbalisti. El a mai jucat si la Valladolid sau Bolton, fara a a avea insa performante notabile.
La nivel individual a maic astigat:
- titlul de cel mai bun fundas european, in 1998.


GEORGE BEST
Un fel de Nicolae Dobrin al fotbalului britanic, el a fost o persoana foarte capricioasa, dar poate cel mai talentat fotbalist pe care l-a dat vreodata Irlanda de Nord. La nivel international a avut putine realizari, intrucat viata extrasportiva dezordonata l-a impiedicat sa joace mai mult de 37 de meciuri pentru prima reprezentativa, la care a marcat doar 9 goluri.
Totusi, britanicul a facut cariera la Manchester United. De la 17, la doar 28 de ani... Totusi, in acest timp a imbracat de 361 tricoul ros-alb si a inscris de 137 de goluri (numai in campionat). Golurile sale, au ajutat-o pe Manchester sa obtina trofee, precum:
- campionatul Angliei (1965, 1967);
- Cupa Campionilor Europeni (1968).
Desi lista trofeelor colective este subtire, uriasul sau talent i-a adus numeroase superlative individuale, dar cel mai important este Balonul de Aur, cucerit in 1968. Talentul sau imens va ramane mereu in istoria fotbalului, desi asemenea unor mari artisti precum Maradona sau Gascoigne, a suferit de pe urma viciilor. El nu a reusit sa treaca peste...


PETER SCHMEICHEL
Daca ar fi sa alegem cel mai bun fotbalist danez din istorie, cu siguranta trebuie sa ne orientam asupra celor din anii 90. Candidatii de drept ar fi fratii Laudrup (in special Michael) si Schmeichel. Chiar daca acesta din urma a jucat pe postul de portar, stilul sau inconfundabil a facut ca el sa ramana in topul istoriei fotbalului european. La "nationala" a bifat nu mai putin de 129 de partide, reusind sa inscrie si un gol! A obtinut numeroase performante, printre care participarea la cinci turnee finale (un mondial si patru europene). In tot acest timp el a devenit campion european, in 1992.
La nivel de club el s-a remarcat la Brondby, a cunoscut gustul succesului la Manchester United, iar pe final de cariera a jucat la Sporting Lisabona, Aston Villa, incheind-o la Manchester City. La trei dintre aceste formatii a obtinut si performante:
- campion al Danemarcei (1987, 1988, 1990, 1991), al Angliei (1993, 1994, 1996, 1997, 1999) si al Portugaliei (2000);
- Cupa Danemarcei (1989), a Angliei (1994, 1996, 1999);
- Cupa Ligii Angliei (1992);
- Supercupa Angliei (1993, 1994, 1996, 1997);
- Liga Campionilor (1999);
- Supercupa Europei (1991).
De asemenea, si la nivel individual este unul dintre cei mai premiati portari din istorie:
- cel mai bun portar din Danemarca (1987, 1988, 1990);
- cel mai bun portar din Europa (1992, 1993);
- cel mai bun portar din lume (1992, 1993);
- cel mai bun fotbalist danez al anului (1990, 1993, 1999).
El a cucerit publicul si prin cele 11 goluri marcate in cariera. Pe langa cele 8 marcate in prima liga daneza (6 pe vremea cand juca la Hvidovre), el se poate lauda cu un gol inscris la echipa nationala, unul in Cupele Europene pentru United si unul in campionatul Angliei, cand evolua la Aston Villa. In Europa a jucat peste 60 de meciuri, iar in Premier League, fix 350.


GEORGE WEAH
Cel mai mare fotbalist african din toate timpurile, provine din... Liberia, tara care nu a luat parte pana acum la niciun Campionat Mondial. Cu toate acestea, el nu si-a tradat patria, pentru care a jucat de 60 de ori si a dat 22 de goluri. Desi nu a cunsocut gustul performantei la acest nivel, el a trecut in Europa la 22 de ani, imbracand tricoul a echipe cu nume, cum sunt: Monaco, PSG, AC Milan, Chelsea, Manchester City si Olimpique Marseille. In total a jucat in campionatele puternice ale Europei 345 partide, inscriind 135 de goluri. La capitolul distinctii el si-a trecut in palmares:
- Campionatul Frantei (1994 - PSG) si al Italiei (1996 si 1999 - Milan);
- Cupa Frantei (1991 - Monaco).
Evolutiile sale individuale, iau adus multe distinctii, printre care:
- Balonul de Aur (1995);
- golgheter al Ligii Campionilor (1995);
- cel mai bun fotbalist din lume (1995);
- cel mai bun fotbalist african (1989, 1994, 1995);
- cel mai bun fotbalist african al secolului.
Este primul fotbalist african - si pana acum singurul - care castiga Balonul de Aur.


LOTHAR MATTHAUS
Cel mai selectionat fotbalist german din istorie, el a adunat nu mai putin de 150 de meciuri la reprezentativa, timp in care a marcat 23 de goluri, chiar daca tot timpul a fost om de aparare. In 20 de ani, a castigat:
- titlul de campion mondial (1990) si pe cel de vicecampion mondial (1982, 1986);
- titlul de campion european (1980).
Aceste distinctii insa nu sunt singurele borne majore din cariera prolifica a sa. Si-a inceput cariera la Monchengladbach, a continuat la Bayern, jucand si pe la Inter intre perioadele petrecute pe Olympiastadion. Pe final, a imbracat cateva meciuri si tricoul americanilor de la MetroStars. A disputat 464 de meciuri in Bundesliga (121 de goluri) si 115 partide in Serie A (37 de goluri), iar lista cu distinctii pe care le-a primit este una impresionanta:
- campion al Germaniei (1985, 1986, 1987, 1994, 1997, 1999, 2000) si al Italiei (1989);
- Cupa Germaniei (1986, 1998, 2000);
- Cupa UEFA (1991 - Bayern, 1996 - Inter).
Valoarea sa individuala a fost recunoscuta, printr-o serie de superlative, precum:
- Balonul de Aur (1990);
- cel mai bun fotbalist german (1990, 1999);
- cel mai bun fotbalist din lume, dupa FIFA (1991).
Dupa ce a agatat ghetele-n cui, si-a inceput cariera de antrenor, iar pana acum se remarca prin castigarea campionatului Serbiei si Muntenegrului, cu Partizan (2003) si pe cel al Austriei, cu Red Bull Salzburg (2007).
Un mare fotbalist, ajuns acum un respectat antrenor, dar care inca nu s-a putut mandri cu castigarea Ligii Campionilor. A fost la 2 minute in 1999 de ea...


MICHAEL LAUDRUP
Schmeichel a fost cu siguranta o mare figura a fotbalului danez, dar avand in vedere ca a evoluat pe postul de portar, cel care este considerat, poate cel mai mare fotbalist "nordic" din istorie este Michael Laudrup. A jucat 104 meciuri pentru "nationala" si a punctat de 37 de ori. Cireasa de pe tort, de-a lungul anilor petrecuti la echipa reprezentativa, a reprezentat-o cucerirea titlului de campion european, in 1992 si pe cel de ca campion al Confederatiilor in 1995. A mai participat la turneele finale din 1996 si 1998.
A jucat la 8 cluburi in intreaga sa cariera, inclusiv la Wisel Kobe in Japonia, iar la nivel de trofee castigate, a cunoscut gustul succesului la patru echipe:
- campionatul Italiei (1986 - Juventus), al Spaniei (1991, 1992, 1993, 1994 - Barcelona, 1995 - Real Madrid) si al Olandei (1998- Ajax);
- Cupa Spaniei (1990 - Barcelona), Cupa Olandei (1998 - Ajax);
- Supercupa Spaniei (1991, 1992 - Barcelona);
- Cupa Campionilor Europeni (1992 - Barcelona);
- Supercupa Europei (1992 - Barcelona);
- Cupa Intercontinentala (1985 - Juventus).
In cele 390 de meciuri jucate in primele divizii din Italia si Spania, la echipe precum Lazio, Juventus, Barcelona si Real Madrid, el a punctat de 77 de ori, dar a avut timp sa se remarce si ca individualitate, aspect pentru care a fost premiat cu titluri, cum sunt:
- fotbalistul danez al anului (1982, 1985);
- cel mai bun fotbalist din campionatul Spaniei (1992, 1993);
- cel mai bun fotbalist strain din campionatul Spaniei in ultimii 25 de ani (1999);
- cel mai bun fotbalist danez din istorie (2006).
Ca antrenor a facut senzatie la Brondby, iar acum icnearca o experienta in Rusia, la Spartak. Fratele sau mai mic, Brian, este cunoscut de asemenea, ca fiind unul dintre marile nume ale fotbalului din Danemarca.
Desi aceasta tara a dat cateva nume de exceptie in lumea sportului rege, niciunul nu a izbutit sa castige Balonul de Aur...


OLIVER KAHN
Retras in 2008 din activitate, el a fost mereu un portar oscilant. Desi a jucat pana la 37 de ani la "nationala" a strans relativ putine selectii: 86, fiind mult timp rezerva lui Ilgner, Kopke sau Lehmann. Cu toate acestea, el are in palmares unele perfomante notabile:
- vicecampion mondial (2002);
- campion european (1996 - ca rezerva).
Echipa care l-a facut celebru pe neamt, este Bayern Munchen, desi el a jucat cativa ani buni si la Karlsruhe SC. In 20 de ani, el a aparat in 557 de partide in Bundesliga, 82 in Cupa Germaniei si 142 in Europa (103 doar in Liga Campionilor). A obtinut si multe trofee:
- campionatul Germaniei (1997, 1999, 2000, 2001, 2003, 2005, 2006, 2008);
- Cupa Germaniei (1998, 2000, 2003, 2005, 2006, 2008);
- Cupa Ligii Germaniei (1997, 1998, 1999, 2000, 2004, 2007);
- Liga Campionilor (2001);
- Cupa UEFA (1996);
- Cupa Intercontinentala (2001).
Acestea au fost obtinute cu Bayern, dar valoarea sa a fost recompensata si cu alte titluri:
- fotbalistul german al anului (2000, 2001);
- cel mai bun fotbalist din lume in viziunea IFFHS (1999, 2001, 2002);
- cel mai bun portar european (1999, 2000, 2001, 2002);
- cel mai bun portar din Bundesliga (1994, 1997, 1998, 1999, 2000, 2001, 2002);
- cel mai bun fotbalist de la Cupa Mondiala din 2002.
Desi realizarile sale ar fi putut fi mult mai mari, Kahn, ramane fara indoiala unul dintre marii goalkeeperi ai lumii, si mai ales ai ultimului deceniu.


GABRIEL OMAR BATISTUTA
Cel mai prolific atcant din istoria Argentinei, el a izbutit sa perforeze poarta adversa, de 56 de ori, in doar 78 de meciuri jucate pentru "nationala" Pumelor. In acest timp a castigat:
- Copa America (1991, 1993);
- Cupa Confederatiilor (1992).
Cand vine vorba de cluburi, si-a trecut in palmares nume importante din fotbalul argentinian precum Newell's Old Boys, River Plate sau Boca Juniors, dar s-a consacrat in Itlia, la o echipa oarecum modesta, Fiorentina, unde a jucat 9 ani, inclusiv un sezon in Serie B. Pe final de cariera a jucat la AS Roma si Inter, dar si in Qatar. Cifrele in Serie A? Impresionante: 318 meciuri si 184 de goluri. Trofeele au venit si ele:
- Campionatul Italiei (2001 - Roma);
- Cupa Italiei (1996 - Fiorentina);
- Supercupa Italiei (1996 - Fiorentina, 2001 - Roma).
A fost un mare golgheter, iar asta l-a ajutat sa obtina si alte trofee:
- golgheter al Italiei (1995);
- golgheter al Qatarului, si a tuturor ligilor arabe (2004);
- recordul la meciuri consecutive cu gol inscris in Serie A (11 partide).
- a participat la trei cupe mondiale cu Argentina (1994, 1998, 2002),d ar nu a depasit niciodata sferturile de finala.
Din pacate pentru uriasul sau talent, Batistuta nu a reusit sa se incununeze campion mondial, nu a reusit nici Liga Campionilor sa oc astige si nici Balonul de Aur sa-l cucereasca...


CARLOS ALBERTO VALDERRAMA
Figura marcanta al fotbalului sud-american, el este considerat cel mai mare fotbalist columbian din istorie. A evoluat pe postul de mijlocas ofensiv, iar la "nationala" a jucat de 111 ori, marcand si 11 goluri. Fara a-si trece in cont performante notabile, Valderrama a fost capitanul Columbiei la trei cupe mondiale: 1990, 1994 si 1998, la ultimele doua, fiindu-ne adversar direct.
La nivel de club, a evoluat in Europa putini ani, in total patru, la echipe precum Montpellier si Valladolid, dar a facut cariera in tara natala si in MLS. Astfel, el se poate mandri ca a fost:
- castigator al Cupei Frantei (1990);
- campion al Columbiei (1993, 1995 - Atletico Juniors).
Putine titluri pentru un jucator considerat de talie internationala. Cu toate acestea el detine si o serie de distinctii aparte:
- fotbalistul sud-american al anului (1987, 1993);
- cel mai bun fotbalist din MLS (1996);
- al doilea pasator decisiv din istoria MLS, dupa Steve Ralston (114 assisturi).
Fara a avea un palmares la fel de consistent precum a altor fotbalisti sud-americani, Valderrama, ramane totusi cel mai iubit de catre columbieni.


JOSE LUIS CHILAVERT
Desi nu a fost un portar de talia celorlalti amintiti ina cest clasament, paraguayanul a avut totusi cateva realizari prin care a ramas celebru. Cea mai importanta dintre ele: executarea loviturilor libere, care l-a transformat intr-un veritabil golgheter. In 74 de meciuri in care a aparat poarta primei reprezentative, el a reusit si performanta de a... marca 8 goluri. A participat la doua cupe mondiale (1998, 2002), la prima dintre ele fiind la un pas sa inscrie din lovitura libera impotriva Bulgariei.
In campionatele europene de prima importanta el a bifat doar 96 de partide, la Zaragoza (unde a si dat un gol) si Strasbourg (unde a castigat Cupa Frantei in 2001).
Mare parte a carierei sale este legata de echipa argentiniana Velez Sarsfield, unde a jucat 272 de meciuri in prima Liga, inscriind de 36 de ori! Aici a cucerit numeroase trofee, desi si pe la alte cluburi el a avut succes:
- campion al Paraguayului (1984 - Guarani), al Argentinei (1993, 1995, 1996, 1998 - Velez) si al Uruguayului (2003 - Penarol);
- Copa Libertadores (1994 - Velez);
- Cupa Intercontinentala (1994 - Velez).
Chilavert s-a facut cunsocut si pentru alte distinctii:
- cel mai bun portar din prima liga argentiniana (1996);
- cel mai bun fotbalist sud-american (1996);
- cel mai bun portar din lume, in viziunea IFFHS (1995, 1997, 1998).
Desi a fost detronat din punct de vedere al golurilor marcate, de alt goalkeeper sud-american, brazilianul Rogerio Ceni, popularitatea portarului paraguayan va ramane probabil nestirbita multe decenii de acum incolo...


ROGER MILLA
Un nume respectat ce provine din fotbalul african, el nu s-a remarcat atat prin trofeele castigate, cat prin faptul ca a fost un important membru al nationalei Camerunului, ce a facut senzatie la Cupa Mondiala din 1990, cand a fost eliminata cu greu, in sferturi, de catre Anglia. A participat si la mondialul american din 1994, cand a devenit cel mai batran fotbalist din istoria Cupei Mondiale care inscrie un gol (Rusia - Camerun 6:1). Avea 42 de ani... Pe langa statutul de "stea" pe care l-a dobandit la Cupa Mondiala din 1990, el a strans pentru Camerun 102 meciuri si 28 de goluri.
La nivel de club cea mai buna perioada a carierei a petrecut-o in Franta, unde a evoluat in primele doua ligi. In ciuda celor 310 meciuri jucate (111 goluri), el nu a cunsocut gustul marilor succese, intrucat a evoluat la echipe care ina cele momente treceau prin momente mai dificile: Valenciennes, Monaco, Bastia, Saint Etienne si Montpellier. Pe langa acestea, el a mai evoluat si prin ligi exotice, cum sunt cele din Reunion si Indonezia!
Fara a avea mari realizari din punct de vedere al titlurilor castigate, el este pretuit drept unul dintre cei mai mari fotbalisti africani din istorie. Dovada? Titluri individuale:
- cel mai bun fotbalist african al anului (1976, 1990).
Putin, dar legendele raman legende...


DAVOR SUKER
Este poate cel mai mare atacant al spatiului ex-iugoslav, avand la echipa nationala a Croatiei o eficacitate extraordinara: 45 de goluri, in 69 de partide! A participat la Euro 1996, si mondialele din 1998 si 2002. Desi nu a castigat niciun titlu suprem, se poate mandri ca in 1996 a inscris 3 goluri, dintre care ultimul din partida cu Danemarca a ramas in istoria europenelelor, iar in 1998, a fost golgheterul Cupei Mondiale, cu 6 goluri, turneu la care reprezentativa slava a ocupat un surprinzator loc 3!
Instinctul de killer, l-a ajutat sa imbrace tricoul unor mari echipe precum Real Madrid si Arsenal, dar a jucat si la alte nume importante, cum sunt Dinamo Zagreb, Sevilla, West Ham sau 1860 Munchen. A Strans 448 de meciuri in toate ligile nationale, marcand 199 de goluri. A castigat si o serie de trofee, precum:
- campionatul Spaniei (1997);
- Liga Campionilor (1998).
Nu este prea mult, dar avand in vedere ca acestea au fost obtinute la Real Madrid, inseamna mult...
De altfel nici la nivel individual nu a cucerit prea multe distinctii. Pe langa faptul ca a cucerit titlul de golgheter al Cupei Mondiale din 1998, el a mai fost desemnat:
- golgheterul campionatului Yugoslaviei (1989);
- sportivul croat al anului (1998).
Cu toate acestea, ramane un mare golgheter, care a facut istorie cu o "nationala" mica...


LILIAN THURAM
Desi au mai fost si alti fotbalisti care au facut istorie cu nationala Frantei in ultimele doua decenii, jucatorul nascut in Caraibe este cel mai selectionat din istoria Cocosului Galic: de 142 de ori. In acest timp, el a marcat doua goluri. A participat cu reprezentativa la sapte turnee finale, dintre care la nu mai putin de patru a atins semifinalele, obtinand o serie de distinctii, cum sunt:
- titlul de campion mondial (1998) si pe cel de vicecampion (2006);
- titlul de campion european (2000).
Este cunoscut si pentru un lucru inedit. Cele doua goluri date la "nationala", s-au consumat intr-un singur meci: semifinala cu Croatia de la Cupa Mondiala din 1998, cand prin cele doua reusite el a intors rezultatul de la 0-1, calificand in cele din urma echipa sa in finala.
A evoluat pe postul de fundas dreapta si central la patru cluburi: Monaco, Parma, Juventus si Barcelona, strangand numeroase cupe si trofee:
- Campionatul Italiei (2002, 2003 - Juventus + alte doua retrase ulterior);
- Cupa Frantei (1991) si a Italiei (1999 - Parma);
- Supercupa Italiei (1999 - Parma, 2002, 2003 - Juventus) si a Spaniei (2006).
Nu a primit nicio distinctie individuala semnificativa, dar chiar si asa, cele peste 700 de meciuri jucate la cel mai inalt nivel, cumulate cu realizarile amintite mai sus, il transforma automat intr-unul dintre cei mai titrati fundasi ai fotbnalului european din toate timpurile.


Iata cum, dupa o atenta analiza, selectia a fost facuta in asa fel, incat aici sunt cuprinsi cei mai buni 32 de fotbalisti, retrasi definitiv pana la sfarsitul lui 2008. Acestia provin de pe trei continente: Europa, America de Sud si Africa, iar selectia lor se bazeaza pe o analiza atenta intre talent, performante sportive si popularitate. In continuare vom prezenta fotbalisti care cu siguranta isi vor gasi locul langa acestia dupa retragere. Pana atunci ei mai pot scrie istorie!

FotbalKlub

De sfarsit de an...

Acum, cand toata lumea nu doreste altceva, decat sa-si petreaca sarbatorile hibernale cu persoanele dragi, prin diferite colturi ale lumii se decid campioane nationale, la fotbal... La noi s-a intrat in pauza competitionala de vreo luna, dar in Argentina, in Ajunul Craciunului a fost incoronata castigatoarea Aperturei. In Tara Tangoului, se joaca practic, doua campionate intr-un an... Clausura si mai apoi Apertura, sistem care este valabil incepand cu 1991. Asadar, de 17 ani, inainte de Craciun se incoroneaza o campioana. La sfarsitul celor 19 etape, se regaseau trei cluburi cu acelasi numar de puncte: 39 (Eterna... Boca Juniors, San Lorenzo si nou-promovata Tigres). Desi golaverajul era diferit, sistemul din Argentina este simplu: in caz de egalitate de puncte, echipele in cauza isi disputa trofeul intr-un meci/turneu de baraj.

Vazuta drept campioana morala, de catre Diego Maradona, Tigres juca primul meci in fata lui San Lorenzo. Dar nu a avut castig de cauza, fiindca adversarii s-au impus cu 2-1. Acum San Lorenzo, avea un ascendent moral, dar Boca le-a scos titlul din cap, invingandu-i cu 3-1. Asa ajungea una dintre cele mai titrate echipe din lume in pole-position. Urma o formalitate cu Tigres si gata: trofeul era din nou la ei.

Pe 23 decembrie (la noi era 24), la televizor putea fi vazuta marea finala, dintre doua cluburi, intre care sunt insa diferente ca de la cer la pamant... Boca Juniors are 18 trofee internationale, in timp ce "Matadorul" a revenit in prima liga dupa o pauza de 27 de ani. Galben-albastrii puteau sa piarda si la un gol, fiindca oricum ieseau invingatori. Tigres trebuia sa castige obligatoriu la minimum doua goluri... Greu...

Pe teren insa intra doua echipe a caror prezenta este pentru scurt timp eclipsata de puzderia de spectatori prezenti in tribune, care-si sustineau frenetic favoritii. Partida incepe, iar terenul pare sa fie inclinat in directia de atac a marei favorite. Vedetele Figueroa si Palacio si-au creat sau au dus la crearea a catorva ocazii, dar portarul oponentei a fost in zi de gratie. Fara nume grele in echipa precum Riquelme sau Palermo, Boca a redus turatia motoarelor, iar in repriza a doua meciul devenise anost. Pana in minutl 68, cand gazdele ataca. Tot meciul nu au avut nicio ocazie clara, dar acum o centrare de pe stanga ne-a readus brusc aminte de iesirea lui Prunea de la meciul cu Suedia... Mingea zboara, junele portar al Bocai iese sa prinda mingea, dar Lazzaro ii ia fata si o introduce in plasa. Stupoare. Goalkeeperul Javier Garcia a realizat ce se intamplase dupa cateva fractiuni de secunde abia... O reactie ce s-ar putea potrivi celebrei replici a lui Paul Robinson dupa uriasa gafa dintr-o partida cu Croatia: "Am iesit dupa minge, dar cand am ajuns ea nu mai era acolo...". Meciul era relansat, iar tanarul de 21 de ani constientiza eroarea comisa. Ochii ii erau umezi, iar privirea usor disperata. Antrnorul simte si schimba: intra un portar si mai tanar. Incepand din acel moment balanta avea sa se incline. Tigres ataca in valuri, dar defensiva Bocai se descurca bine si ocaziile sunt prea putine si ca numar si ca periculozitate. Timpul se scurge cu greu, iar nervii cedeaza: Palacio vede rosu, dar nu mai conteaza. Boca devine campioana! Final de an delirant pentru fanii de pe La Bombonera! Boca ia al 24-lea titlu!

Mici, dar mari!

De-a lungul anilor, pe la campionatul mondial de fotbal intertari, s-au perindat state, unul mai exotic decat altul: Indonezia (fostele Indii Olandeze), Cuba, Irak, El Salvador, Haiti, EAU sau Jamaica. De departe insa, cel mai "mare" outsider din toate timpurile parea a fi Trinidad si Tobago, echipa ce s-a calificat in 2006, devenind cea mai mica tara participanta la un turneu final de Campionat Mondial.

Statul linistit din Atlantic, fost bastion al piratilor in Evul Mediu a izbutit sa lase acasa, o echipa dintr-un arhipelag si mai mic: Bahrain. Totusi, petrodolarii arabilor, ar fi trebuit sa duca spre alt deznodamant. Si poate asa ar fi fost, daca "nationala" americana nu ar fi fost ajutata de experienta uriasa a unor fotbalisti precum Yorke sau Latapy. Sa vina meciurile de la turneul final...

Si vor veni, dar mai intai... sa va intreb ceva: cati dintre dumneavoastra stiti ceva despre tara in cauza? Cu siguranta prea putine... Ei bine, retineti cateva aspecte, ce particularizeaza natiunea Trinidad si Tobago in regiune si in lume:
-> la Port of Spain se tine un carnaval asemanator celui de la Rio, care a pastrat un obicei din perioada coloniala, dupa abolirea sclaviei: mascarada (luarea in ras a fostilor stapani prin purtarea mastilor si/sau a costumelor);
-> alt motiv dominant al acestui carnaval este calypso, un stil muzical, a carui texte fac refrire la injustitiile sociale din trecut;
-> spre deosebire de insula Trinidad, unde locuiesc 96% dintre cetatenii statului, pe insula Tobago, domneste linistea. Aici este un loc de odihna propice pentru amatorii naturii;
-> un element caracteristic al insulei Trinidad il reprezinta Lacul de Asfalt din La Brea;
-> pe langa turism, principala sursa de venit a tarii este reprezentata de petrol, care insa nu este exploatat inca la nivelul celui din Orientul Mijlociu. De asemenea si la infrastructura turistica mai este mult de munca...

Cam atat despre cultura statului. Cultura in general, caci despre cultura sportiva, mai este de vorbit: un om a scris istorie pentru TT. Acela este Dwight Yorke, care si-a incununat cariera cu Liga Campionilor, castigata in 1999 cu Manchester United, dupa ce a scris 10 ani istorie la Aston Villa. Nascut in Tobago, la Canaan, intr-o familie numeroasa, atcantul de culoare a jucat 17 sezoane in prima liga din Anglia, strangand 400 de meciuri, in care a marcat 136 de goluri, castigand 5 trofee interne si 2 internationale. S-a transferat apoi, la FC Sydney, tocmai pentru a se mentine in forma pentru Cupa Mondiala din 2006. In prezenent, ajuns la 37 de ani, el este legitimat la Sunderland.

La Cupa Mondiala, insa nu el a stralucit. Ci echipa! Mai ales in primul meci. Cine ar fi crezut, ca insularii nu vor lua gol si vor iesi neinvinsi in fata legendarilor suedei?! Ei bine,a sa s-a intamplat! Portarul Hislop - alt jucator cu state vechi in Anglia - a facut minuni, iesind in prealabil omul meciului. La rand urma Anglia. O echipa care parea un colos pe langa Suedia, dar care pana in minutul 83 nu a fost in stare sa strapunga poarta bravului Hislop. Pana la urma insa au reusit... De doua ori. Dar caraibienii nu s-au descurajat: mai era un meci, cu Paraguay. Alt nume mare al fotbalului, dar care nu mai avea nicio sansa de calificare. TT boys nu marcasera niciun gol. Venise momentul. Si inscrie Sancho... Dar din pacate in propria poarta, iar in finalul meciului Paraguay face 2-0. Gata aventura! Trinidadul pleaca acasa. Cu Tobago cu tot. Fara sa inscrie vreun gol... Dar chiar si asa... ce frumos a fost! Ce le-a priit acest turneu. Mai ales lui Chris Birchall. Primul fotbalist alb din istoria "nationalei". El este englez, dar a putut fi inregimentat de catre insulari, fiindca, pare-se are rude indepartate pe insula. Jucatorul din Liga a treia engleza s-a exprimat cat se poate de sincer cand a primit aceasta veste: "in 2002 ma uitam admirativ la Cupa Mondiala, iar acum, cum am aflat, imi spunea: <>". Si a jucat! Si nu numai el, ci toata echipa. O echipa "nationala", compusa - dupa cum spuneau unii - din fotbalisti obscuri iata ca a parasit competitia cu fruntea sus! Nu a dat niciun gol, dar a luat un punct in fata unei foste vicecampioane mondiale! Bravo lor! Speram ca si pe viitorul fotbalul sa ne mai faca astfel de surprize placute!

De la fata locului

Desi imi doresc mult sa ajung jurnalist sportiv, n-am cum sa-mi neg simnpatia pentru RAPID! Ar fi o blasfemie practic, drept pentru care va impartasesc impresiile mele de pe stadion. Pentru ca am fost la vreo 50 de meciuri in viata mea (Bacau, Giulesti, Ghencea, Stefan cel Mare si Lia Manoliu), nu vreau sa le insir pe toate, ci sa ma concentrez asupra celui din urma - pana acum - Rapid - Vaslui 2:2.

Am inghetat de frig, nu-mi mai simteam talpile la sfarsit, si am mai pelcat si trist, dar din tribuna (ma rog, peluza), totul se vede diferit fata de TV. Mi s-a parut un meci bun. In prima repriza: minutl 2, lovitura libera, se indreapta Maftei spre minge - eu am o senzatie de bine - si gooool! (am simtit bine). Mai tarziu, Spadacio face 2-0, si in sfarsit Rapidul pare sa-si fi revenit. Nu stiu cum s-a intamplat, dar de la pauza au iesit doua echipe de asa natura, icnat portile pareau neschimbate: victimele din prima repriza, atacau acum, iar vanatorul devenise vanat... Moldovenii reduc din handicap, relativ repede, dar asta nu-i trezeste pe giulesteni. Ba mai mult, joaca tot mai haotic, dand impresia - cum bine a zis Costy (amicul meu rapidist) - ca "parca a iesit de la cabine Lyon in loc de Vaslui". Inevitabilul s-a produs intr-un final. Prin minutul 89 asa... Speram sa scapam, dar aveam un presentiment opus celui dinainte de golul lui Maftei, iar Burdujan nu a iertat. Cu un sut agonizant care-mi parea rulat cu incetinitorul... "Doamne sa nu intre, Doamne sa nu intre", dar a intrat... si Rapid pierdea doua puncte.

Eram inghetat si trist, dar traiam cu impresia ca am urmarit un meci bun, intre doua echipe competitive. Am ratat si metroul, dar pe jos nu faceam mai mult de 30 minute pana in camera. M-am linistit si a doua zi uitasem dezamagirea. Dar ce sa vad? iarele sportive il catalogau drept meci mediocru. Pai cum asa? Sa fiu eu nebun? - Atunci am realizat ca toate meciurile pe care le-am vazut "live" mi s-au parut daca nu bune, macar alerte. E clar; cand estia colo, langa iarba, nu poti sa te plictisesti. Nu are cum un telespectator sa simta meciul precum o face un spectator...

Danemarca - Romania 2 : 2

E fantasma unei partide care nu tine cont de trecerea anilor. Ea ma obsedeaza ori de cate ori imi trece prin minte. Este imposibil de uitat, desi de atunci timpul a trecut... Sigur, acum privesc cu detasare asupra acelui moment si totusi... ratarile lui Mutu, Bratu si Cernat... Golul lui Laursen... Nesimtirea lui Meier... Gafa lui Dorinel... Cate s-au adunat...

Atunci am inteles ca fotbalul e doar un joc. E frumos, chiar sublim, dar perceput ca atare. De ce sa sufar?! Cu totii suntem suparati cand favoritii pierd, dar este obligatoriu sa ne revenim imediat! Golul de 2-2, fluier final, si tin minte cum am inceput sa urlu de durere... Plangeam, ma simteam in ultimul hal... Ma durea sufletul pur si simplu. Atunci am realizat. Ma consumam prea mult!

In 2003, am trecut de la agonie la extaz. Tin minte ca m-am rugat tot anul ca Rapid sa ia campionatul si ca FCM Bacau sa nu retrogradeze. Rugaciunile mi-au fost ascultate, dar ce a urmat apoi au venit ca o pedeapsa divina: Anderlecht - Rapid 3-2 si Danemarca - Romania 2-2. Cunoscatorii stiu evolutia scorurilor... Da domnilor, pentru rezultate in sport nu trebuie sa te rogi. Dumnezeu este prea ocupat pentru a "aranja" rezultatele unor partide.

E mult mai bine asa. Am trecut foarte usor peste alte momente precum Steaua - Rapid 0-0, Middlesbrough - Steaua 4-2, Rapid - Nurnberg 2-2 sau Romania - Italia 1-1. Acum cinci ani as fi suferit cunmplit. Ce vremuri...

Victoriile lui Independiente...

In plina febra a scandalurilor din fotbalul romanesc, multi dintre noi uita ce inseamna cu adevarat spectacolul... Eu unul, ma detasez de ce e pe aici si ma uit la ce se intampla pe "afara". Afara, in... America de Sud. Am urmarit duminica finala Campionatului Mondial al Cluburilor, castigata clar de Manchester United (de departe echipa momentului in Europa). Adversara? Subtire... LDU Quito. Avand insa in vedere ca este prima echipa din Ecuador ce castiga Copa Libertadores, e de inteles de ce au jucat atat de slab, chiar de au avut o repriza superioritate numerica. Conditia fizica a latinilor a lasat mult de dorit, creand in acea zi o discrepanta uriasa intre ceea ce se intelege prin fotbal in Europa si ceea ce se percepe despre fenomen in restul lumii. Stati insa putin, caci vorbim totusi de America de Sud, continent unde sportul este practicat cu pasiune maxima! Ma gandesc la victoriile Bocai Juniors in fata Realului sau Milanului din urma cu cativa ani, in cadrul Cupei Intercontinentale. Dar ma mai gandesc la ceva... La declaratia rotofeiului Fabbiani, care declara zilele acestea, ca ar fi "incantat" sa joace la un club cu palmaresul celor de la Independiente...

V-ati intrebat vreodata - din postura de microbisti - cine este acest club? Ei bine, daca din Argentina, River Plate si Boca Juniors sunt cele mai galonate din punct de vedere al titlurilor castigate, undeva, in spatele lor se situeaza si Independiente Avellaneda. O echipa din provincia Buenos Aires, care a castigat Copa Libertadores (varianta sud-americana a Cupei/Ligii Campionilor), de 7 ori, din... 7 finale jucate. Pare incredibil, dar chiar s-a intamplat. Este un fel de combinatie intre Real Madrid si Manchester United. Pe de o parte echipa cu cele mai multe titluri, si pe de alta parte clubul cu toate finalele jucate castigate (United sta cel mai bine la acest capitol pe Batranul Continent). Impresionant, nu?

Ultimul titlu dateaza e drept, din 1984, dar pentru clubul fondat in 1905, acest fapt nu are absolut nicio importanta. Mai este timp, fiindca, si pentru marele Real, pauza dintre cel de-al saselea si al saptelea titlu continental a fost de... 32 de ani... Istoria nu se uita, iar cand ai in spate 103 ani, impui mult respect. Mult de tot!

Aventura lui Independiente, a inceput asemenea unor curente artistice ce au aparut, ca o reactie inversa vizavi de unele anterioare... La inceputul secolului, un grup de muncitori din Buenos Aires, s-au decis sa infiinteze o echipa de fotbal numita Maipu Banfield. Toate bune si frumoase, doar ca la acest club nu aveau voie sa ia parte si... munitorii mai tineri. Cei din urma, n-au avut incotro, si a trebuit sa gaseasca o solutie. Pe 4 august 1904, au hotarat sa devina "independenti" fata de clubul mai sus mentionat si astfel pe 1 ianuarie 1905, a luat fiinta oficial Independiente Football Club. Si a rezistat pana astazi!

De-a lungul timpului, pe la septupla campioana a Americii de Sud au trecut fotbalisti mari, precum Daniel Bertoni si Jorge Burruchaga, care au castigat doua titluri mondiale cu "nationala" Argentinei, in 1978 si 1986. Cu toate acestea, cel mai iubit fotbalist din istoria echipei, este cu siguranta Ricardo "el Bocha" Bochini. El a castigat de asemenea titlul mondial in 1986, cu nationala, desi a jucat foarte putin. Doar in semifinala cu Belgia. Dar pentru fanii din Avellaneda acest aspect nu are nicio importanta, avand in vedere cele 740 de meciuri jucate de acesta in cei 20 de ani (1971-1991), pentru "rosii". El a marcat si 107 goluri in aceasta perioada,d ar mai important a fost partizan la 5 dintre cele 7 succese ale lui Independiente in Copa Libertadores. Un mijlocas de constructie magic, a caror pase "bochinescos" au devenit marca inregistrata (se refera la precizia cu care acestea erau date printre fundasii adversi, lasand atacantul singur cu portarul). Oricat de bun ar fi fost el insa, in echipa tarii tangoului, nu a avut cum sa-l eclipseze pe marele Maradona..., jucand doar 11 meciuri intre 1977 si 1986, fara a inscrie vreun gol.

El s-a retras insa de mult, iar vremurile de glorie ale lui Independiente par apuse de ceva timp. Poate ca echipa-mama asteapta ca fiul ei ratacitor sa se intoarca pe gazon... Sau daca nu, macar sa vina cineva demn sa preia uriasa stafeta lasata de Bochini.


Iata cele 7 finale jucate si castigate de Boca in doar doua decenii:

1964 - Nacional Montevideo 1-0, 1-0;
1965 - Penarol Montevideo 1-0, 1-3, 4-1;
1972 - Universitario 2-1, 0-0;
1973 - Colo Colo 1-1, 0-0, 2-1*;
1974 - FC Sao Paolo 2-0, 1-2, 1-0;
1975 - Union Espaniola 3-1, 0-1, 2-0;
1984 - Gremio Porto Alegre 0-0, 1-0.